Tudor Greceanu, Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad, ediţia a II-a, îngrijită de colonel(rtr.) Dumitru Roman, Editura Vremea, Bucureşti, 2016

General de brigadă(rtr.) Grigore Buciu,

Vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”

Bravura piloţilor de vânătoare în cel de-al Doilea Război Mondial a intrat demult în legendă. După ce s-a aşezat peste ţară ceaţa ideologiei sovietice şi zgomotul tragic al luptei de clasă a inoculat frica generalizată, despre aviatorii care “au vânat bolşevici” (aşa suna un vers popular) se vorbea doar în şoaptă şi nu cu oricine.

Tudor Greceanu a fost unul dintre ei. Era de origine nobilă prin naştere. Familia sa se trăgea din istorica familie a Grecenilor, care şi-a dezvoltat o ramură în Oltenia, fiind cunoscută de omul de rând prin emblematicele locuinţe fortificate – elegantele cule – loc de refugiu din calea raidurilor otomane venite dinspre Vidin. O altă ramură este din Moldova. Acesteia îi aparţine Tudor Greceanu, ai cărui părinţi, pe vremea când el era în plină glorie, aveau o moşie la trei kilometri de Râmnicu Sărat.

Cartea “Drumul celor puţini” a fost scrisă în ultimii ani ai vieţii, ea fiind o culegere de amintiri ale lui Tudor Greceanu şi ale camarazilor săi despre evoluţia lor în carieră, despre faptele de bravură pe Frontul de Est şi în general despre camaraderie şi prietenie, fără de care grupul celor aleşi nu şi-ar fi putut păstra coeziunea.

Se citeşte ca un roman, graţie stilului tineresc, a optimismului şi entuziasmului care nu s-au estompat în timp, chiar dacă a trebuit să treacă 50 de ani până când amintirile au putut ieşi la iveală. De ce aşa târziu şi abia după revoluţia din ’89? Simplu! E vorba de campania din Est care, oricât de multă distanţare s-ar fi dorit faţă de Rusia sovietică, vitejia de excepţie a românilor şi marele lor spirit de sacrificiu pentru redobândirea Basarabiei şi Bucovinei erau de natură să ofenseze sensibila diplomaţie de lagăr.

O citeşti cu plăcere, pe nerăsuflate, cu impresia că ţii în mână un roman scris de un autor tânăr, partea cea mai frumoasă fiind chiar cea scrisă direct de Tudor Greceanu, iar când o închizi rămâi cu sentimentul că ai avut în faţă un vas preţios, reconstituit din cioburile mai mari ori mai mici, dezgropate din pământul gros al uitării. Un vas nobil pe care ţara l-a folosit în ritualurile ei de apărare şi apoi, pervertită de ocupanţi, l-a aruncat ca netrebuitor.

Voi oferi mai jos câteva argumente pentru a susţine această metaforă.

La intrarea în război, România deţinea 2000 de aparate de zbor deservite, cum bine se poate înţelege, de un personal de elită. Mulţi dintre piloţi erau din clasele superioare: Cantacuzino, Ghica, Miclescu, Greceanu, Brătianu, Romanescu, Agarici, Polizu-Micşuneşti. Numele familiilor lor au avut rezonanţă în istoria noastră naţională.

Tudor Greceanu şi camarazii săi aflaţi la Şcoala de aviaţie de la Ghimbav, lângă Braşov, au privit cu consternare cedarea Ardealului de Nord, fără nicio opoziţie armată. S-au prezentat la comandant cu demisiile lor, motivând că demnitatea şi mândria îi împiedică să facă parte dintr-o armată laşă, a unei ţări incapabile să-şi apere cetăţenii. Comandantul, care a refuzat să le primească demisiile, a reuşit să-i convingă că gestul nu e adecvat şi e la fel de laş precum acuzaţia lor, dar dincolo de asta e nevoie de ei deoarece războiul de abia va începe. Gestul lor aminteşte de atitudinea cavalerilor medievali.

Au fost testaţi fără menajamente, trataţi ca nişte copii teribili ai aceleiaşi familii care învaţă mersul pe drumul celor puţini, având stofa selectă ce-i recomandă pentru aristocraţia zborului.

Ajung în Grupul 7 Vânătoare, sub comanda unui alt as al aviaţiei, ciudatul comandor Alexandru Popişteanu, care le stimulează printr-o persuasiune psihologică inedită ambiţia de a dezgropa din ei tot ce pot, de a demonstra că sunt mai mult decât aparenţa. Popişteanu va cădea cu avionul în flăcări, la începutul războiului, între linii, iar Greceanu nu va ezita să-l recupereze cu aparatul său şi să-l aducă în pământ românesc. Regele şi Mareşalul asistă la funeralii. Acţiunea de recuperare, nu singulară, seamănă cu faimoasele comandouri americane de recuperare de la inamic.

Primul pilot căzut în Basarabia este colegul lor Petre Monciu. Reuşeşte să se paraşuteze, e prins de compatrioţii noştri şi predat ruşilor, care-l îngroapă până la gât şi îl ucid cu pietre. Ce destin! Îmi aminteşte de primul martir creştin, Ştefan, cel ucis cu pietre pentru credinţa lui.

Este impresionantă panorama războiului în mişcare văzută din avion. Cercul tancurilor ruseşti vopsite în alb şi al pedestraşilor îmbrăcaţi în alb strâng cercul la Stalingrad. Grupul este încercuit, abandonat de conducerea română, părăsit de aliaţii germani. Piloţii români hotărăsc să nu cadă vii la ruşi. Ca în tragediile antice. Am mai întâlnit un astfel de gest la vânătorii de munte, în Caucaz. Reuşesc să iasă din încercuire noaptea, salvând cât au putut dintre camarazi. Zborul reuşeşte fără pierderi. Se întorc cu avioane de transport să recupereze personalul, în bătaia tunurilor. Evacuează răniţii.

Mulţi rămân în încercuire. Nu se ştie cum au ieşit, însă peste o lună, vreo 200 dintre ei, după un marş de 300 km, ajung la unitatea de bază. Nici nu pot să-mi imaginez că cineva nu se înfiorează aflând aceste lucruri.

Tudor Greceanu şi Grupul 7 Vânătoare sunt incluşi de germani, datorită excelentei lor pregătiri, curajului şi multelor victorii aeriene, în Flotila Udet. Aceasta e vârful elitei aviatice germane dotată cu avioane de ultimă generaţie.

Au loc primele gesturi de demnitate naţională. Planificaţi pentru misiune, piloţii români nu acceptă zborul decât îmbrăcaţi în uniformă românească. Nu acceptă avioanele germane, într-o unitate de luptă germană, decât dacă poartă sigla Aviaţiei române. Ei nu sunt mercenari într-o armată străină, ci români într-o formulă de coaliţie.

Se întorc armele. Greceanu e inclus în luptele aeriene în Vest. Nu mai are acelaşi entuziasm, dar continuă să facă fapte de bravură. Se termină războiul, e solicitat de americani să piloteze primul avion de luptă cu reacţie, de fabricaţie germană, bineînţeles. E excelent. Se întoarce acasă. În 1948 e arestat. Trece prin iadul de la Jilava, minele Cavnic, Canal, Aiud, Gherla. Calvarul e complet. Încearcă o evadare de la Aiud. Nu reuşeşte. Este condamnat la moarte. I se comută pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă. În 1964, după 16 ani de detenţie, este eliberat.

Ar fi putut fugi din ţară imediat după terminarea războiului, pilota cele mai performante aparate. Nu a făcut-o. Nu putea pleca dintre ai lui, din ţara lui, din istoria lui. Şi-a dus suferinţa până la capăt, în mormânt, măcinat de boli, ţintuit la pat în ultimii ani, dar mereu cu aceeaşi nobleţe, modest până la sfinţenie.

În capitolele scrise de el şi în interviurile care-l urmează nu se simte niciun orgoliu, ai senzaţia că altcineva vorbeşte despre el. Un altul care-l apreciază, dar refuză, pentru a nu-i jigni demnitatea, să folosească cuvinte mari.

Mă tot gândeam cum am putea scrie pe monumentul acestui erou de excepţie al aviaţiei militare româneşti, care a trecut prin suferinţă şi umilire, un epitaf convingător semnat “Patria recunoscătoare.”