Avem suflete eroice! – trimite la cuvintele rostite de Nicolae Iorga la moartea aviatorului Gheorghe Bănciulescu, în 1935, despre care marele istoric scria:

“La Cairo, într-un spital, otrăvit cu doctoriile luate pentru a putea cât mai iute să plece, s-a stins  marele, neobositul aviator Bănciulescu.

În activitatea publică, plină de zvonul deşert al intrigilor în serviciul poftelor dezlănţuite, care poate da impresia că, într-o fază de şovăire morală, de atâta lucru am ajuns a fi buni, viaţa care ni se relevează acum o dată cu vestea acestui trist sfârşit între aşa de depărtaţi străini, e o mângâiere, un îndemn, mai mult chiar: o asigurare.

Strălucitul ofiţer fusese aruncat la pământ în cursul unui zbor către Apus. Picioarele i-au fost zdrobite şi au trebuit tăiate. Pe cine oare, după o aşa  de grozavă nenorocire, nu l-ar fi cuprins deznădejdea, căutând doar un colţ de lume unde  să se ascundă mândria aşa de  crud rătezată?

El, însă, n-a capitulat. Nu numai că tinereţea lui s-a hotărât să lupte, oricum, până la capăt. Dar n-a părăsit nici cariera, chemarea pe care cu atâta iubire o îmbrăţişase.

Zburător a voit să rămâie. Şi cu  protezele care-i înlocuiau picioarele pierdute a străbătut văzduhul de la un capăt al lumii la altul, o dată, de mai multe ori, până ce boala a izbutit să răpuie această extraordinară energie care-l aşază între cele dintâi rânduri ale epopeii aeriene din timpurile noastre, capabile şi de cele mai nobile îndrăzneli.

Oamenii mici şi mulţi pot să urmeze cu forfoteala lor. Pentru zilele mari ştim că avem sufletele eroice…”