Bătălia de la Cireşoaia, ultima bătălie importantă din campania anului 1917 pe frontul românesc.

Una dintre cele mai dramatice şi sângeroase bătălii din campania anului 1917 de pe frontul romanesc din timpul Primului Război Mondial s-a dat pe muntele Cireşoaia (zona Târgu Ocna), la cota 789. După biruinţele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, luptele de pe frontul de la Oituz au scăzut in intensitate. Corpul 8 armată austro-ungar reuşise o străpungere, stăpânind inălţimile care dominau Oituzul şi Slănicul in timp ce valea Trotuşului se afla sub focul artileriei inamice de pe vârfurile Cireşoaia şi Coşna.

Dupa o analiză a situaţiei inamicului de la acea dată, generalul Alexandru Averescu a considerat că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare era la Cireşoaia. O victorie obţinută aici insemna nu doar un câştig tactic prin indepărtarea inamicului din zona Târgu Ocna-Oneşti ci şi deschiderea accesului spre al doilea obiectiv, vârful Coşna. Pentru aceasta importantă ofensivă au fost mobilizate 34 de batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie şi 35 baterii de artilerie. Forţele inamice erau deosebit de puternice, având organizate in aceasta zonă nu mai puţin de 8 centre de rezistenţă, dintre care cele mai puternice erau cele de la Cireşoaia şi Coşna. Dar cum spionajul îşi făcea pe deplin treaba, inamicul reuşeşte să afle din timp de pregătirile de ofensivă ale trupelor române şi îşi întăreşte puterea de apărare, trimiţând trupe de rezervă în punctul Cireşoaia, ceea ce a dus la declanşarea unor lupte extrem de sângeroase.

Bătălia de la Cireşoaia a inceput la 10 septembrie (28 august, conform Calendarului Iulian care a fost aplicat în Ţările Române până în 1924), după o pregătire de artilerie care a durat trei ore. În a treia zi de lupte crâncene, conform ordinului, s-a declanşat ofensiva împotriva înălţimilor Coşna şi Cireşoaia, respinsă însă cu grele pierderi pentru unităţile noastre: peste 1.200 de oameni. În dimineața zilei de 27 august/9 septembrie, a fost declanșat focul de artilerie, care a durat aproape trei ore, asupra pozițiilor inamice de pe vârful Cireșoaia pentru a sparge rețelele de sârmă ghimpată așezate de inamic. Până și copacii ”covorului” de pădure, care îmbrăca versanții masivului Cireșoaia, fuseseră legați între ei cu sârmă ghimpată și terenul fusese minat pentru a opri orice fel de înaintare terestră. Divizia 225 infanterie germană a replicat cu trageri rare, la început, și ulterior au intensificat focul pe măsură ce trupele române se regrupau. Pentru evitarea pierderilor uriașe de vieți omenești, generalul Dumitru Strătilescu, comandantul Diviziei 1 infanterie, a ordonat declanșarea asaltului, fără a mai aștepta ca artilerie să facă breșele necesare în rețelele de sârmă ghimpată. Pe fondul pierderilor grele, generalul Arthur Văitoianu a cerut Diviziei 1 infanterie să asigure flancul drept, pentru că armata rusă se abătuse de la direcția care fusese stabilită în ordinul de luptă și totodată a cerut Diviziei 7 infanterie să atace cu Brigada 13 infanterie pe direcția cotei 707 pentru a învălui vârful Cireșoaia.

Atacul dinspre sud purtat de Brigada 13 infanterie și acțiunile Diviziilor 6 și 7 infanterie s-au tradus în nereușite tactice. Îndârjirea cu care s-au purtat luptele este desprinsă și din pierderile de vieți omenești în rândul forțelor române, 13 ofițeri și 507 morți, răniți și dispăruți, doar în prima zi de luptă. Forțele inamice erau concentrate pe trei zone de rezistență, fiecare din acestea aveau cuiburi cu mitraliere de câte cinci piese.

A doua zi, la 28 august/10 septembrie 1917, au fost executate mai întâi focuri de artilerie, care însă nu putea produce pagube însemnate în rândul inamicului din cauza configurației terenului, neputând fi observate în timpul tragerilor pozițiile asupra cărora se execută focul de artilerie.În fața acestui impas, generalul Văitoianu decide trimiterea unor grupe de soldați cu foarfeci pentru tăierea sârmei ghimpate dintre copaci și cu grenade incendiare pentru atacarea pozițiilor inamice de unde se executa focul cu mitraliere. S-a luat decizia ca atacul să fie desfășurat în noaptea 28/29 august — 10/11 septembrie. Grupele de soldați care au pornit să provoace breșele necesare pentru înaintarea asaltului și-au îndeplinit doar parțial misiunea și mulți au căzut la datorie sub focul mitralierelor. Pierderile erau majore și pozițiile câștigate erau limitate, însă cu fiecare zi care trecea determinarea ostașilor români pentru cucerirea vârfului Cireșoaia nu scădea.

A treia zi de luptă, 29 august/11 septembrie, a însemnat înregistrarea unor pierderi uriașe pe fondul atacurilor duse pentru producerea unor breșe în pozițiile inamice, care de la declanșarea ostilităților asupra pozițiilor inamice de la Cireșoaia însemnau peste 1.200 de persoane ucise, rănite și dispărute. În acea zi, au fost executate mai multe ofensive, purtate de Divizia 1 infanterie și Divizia 7 infanterie. Însă și aceste atacuri au fost respinse, inamicul rămânând pe poziții în zona Cireșoaia. Chiar dacă au fost înregistrate anumite succese limitate iar pierderile au fost semnificative, determinarea cu care au fost purtate luptele pentru cucerirea vârfurilor Cireșoaia și Coșna au scos în evidență capacitatea combativă a forțelor române, rezistența îndelungată și mobilizarea extraordinară. Armata 2 română încheia practic luptele din vara anului 1917 într-o manieră ofensivă, fără ca forțele inamice să poată să își atingă obiectivul de străpungere a Văii Trotușului și de înaintare apoi spre partea răsăriteană a frontului, potrivit volumelor ”România în Timpul Primului Război Mondial” (vol. 1, Editura Militară, București, 1996) și “România în Anii Primului Război Mondial”.

Ca urmare a preluării puterii de stat în Rusia de către forțele bolșevice, în toamna acelui an, a avut loc semnarea de către guvernul rus a armistițiului de la 20 noiembrie/3 decembrie 1917 de la Brest-Litovsk, între Rusia și guvernele Puterilor Centrale. Ca urmare a acestui fapt, soldații ruși se retrăgeau de pe pozițiile ocupate pe linia frontului oriental lăsând armata română descoperită în fața unităților inamice. Importante zone de front erau lăsate libere, iar comandanții diviziilor române au fost nevoiți să slăbească anumite dispozitive pentru a acoperi cât mai mult linia frontului în fața inamicului. Au fost formulate numeroase cereri de ajutor militar către Franța și Marea Britanie, care deși au fost aprobate, nu puteau fi onorate pentru că trupele germano-austro-ungare intraseră adânc în teritoriul Ucrainei. Armata Română era practic înconjurată de forțe inamice, conform volumului ”România în Primul Război Mondial”, Editura Militară, București, 1979.

Bătăliile de pe frontul românesc din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au avut o importanță strategică extraordinară pentru soarta frontului oriental și pentru cursul războiului, obligând Puterile Centrale să schimbe planurile de luptă, neașteptându-se la o asemenea ripostă din partea Armatei Române. Mai mult, confruntările din vara acelui an au arătat pe plan internațional elementul definitoriu al Armatei Române, care nu dispunea de o înzestrare specifică din punct de vedere tehnologic similară forțelor inamice, și anume eroismul colectiv și determinarea soldaților, ofițerilor și generalilor români de a lupta până la capăt cu prețul sacrificiului suprem pentru apărarea țării.
Surse:
”Istoria militară a românilor”, General-maior Ion Safta (coord.), Editura Militară, ediția 1992.
http://zdbc.ro/93-de-ani-de-la-eroica-batalie-de-pe-muntel…/
http://www.ciresoaia.ro/…/masa-reginei-de-pe-varful-cireso…/
https://www.agerpres.ro/…/1917-anul-premergator-marii-uniri…

”România în Timpul Primului Război Mondial”,vol. 1, Editura Militară, București, 1996