Sergiu Balanovici, Generalul Gheorghe Avramescu, Editura Quadrat, Botoşani, 2016

General de brigadă(rtr.) Grigore Buciu,

Vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”

   Figura generalului Gheorghe Avramescu a fost una emblematică pentru armata română interbelică şi una foarte proeminentă pentru societate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Acest militar de excepţie, după cum rezultă din aprecierile superiorilor lui care îi întocmeau notările de serviciu anuale, menţionate frecvent în lucrarea de faţă, a fost participant la luptele de apărare a ţării, în ambele războaie mondiale.

  Generalul Gheorghe Avramescu era comandantul Armatei a IV-a române, conducând trupele pe frontul din Cehoslovacia, marile unităţi române fiind dispersate printre cele ale Armatei Roşii, conform condiţiilor impuse de sovietici.

   Întoarcerea armelor fără nicio garanţie din partea aliaţilor a pus România în situaţia de ţară ocupată şi tratată ca atare până la semnarea armistiţiului în 12 septembrie 1944. Ofiţerimea a încercat din răsputeri să-şi joace rolul de alianţă cu trupele sovietice, făcând fără îndoială eforturi să-şi învingă reticenţele şi indignarea pentru modul cum erau trataţi în relaţia cu corpul de comandă sovietic. Dincolo de aceasta, abuzurile armatei sovietice faţă de populaţia civilă, faţă de unităţile din Moldova care au fost duse in corpore peste Prut şi luate în prizonierat, fenomen care s-a produs, în mai mică proporţie, şi în Transilvania, după cum rezultă din multele mărturii ale celor întorşi din lagăre, nu erau de natură să cultive în mintea militarilor români încrederea în noul lor aliat.

    Generalul Avramescu se întorsese de pe frontul din răsărit cu o aură eroică, comportamentul lui ireproşabil pe câmpul de luptă fiind recunoscut şi de generalii sovietici, alături de care a luptat, după 23 august 1944, în campania antihitleristă. Cât despre pregătirea lui militară, experienţa de comandă, de strateg, de conducător de oameni excelent, dârzenia şi determinarea de a duce la bun sfârşit îndatoririle  şi misiunile încredinţate, nu sunt decât aprecieri la superlativ. Chiar şi din partea generalilor ruşi cu care coopera, a celor care îi supravegheau acţiunile în permanenţă.

   Cu toate acestea, generalul ajuns la apogeul carierei, mai avea câteva luni până la pensionare, a fost arestat de sovietici sub acuzaţia de trădare şi pe 3 martie 1945 şi-a pierdut viaţa într-un mod cel puţin discutabil (împuşcat în cap), în timpul unui raid al aviaţiei germane, singurul dintre cei aflaţi în maşina care-l ducea spre Budapesta.  Soţia, care-l însoţea pe front, a fost dusă la Moscova şi apoi în lagăre de muncă forţată până în anul 1956. O fiică i s-a sinucis, imediat după arestare.

    Despre general s-a scris câte ceva, după 1966, cu precauţie şi legendar, figura lui fiind compromisă de propaganda stalinistă, stimulată de comisarii sovietici pe tot parcursul transformării armatei regale într-o armată populară, în care dosarul originii sociale şi de loialitate partinică prima. În general, Campania din Răsărit a fost ocultată, iar prin anii ’80, când a fost o oarecare deschidere, totul se făcea cu precauţie, pentru a nu fi deranjată Moscova. După 1990, campania din vest a început să fie tratată periferic, iar cea din răsărit abordată cu toate forţele şi uneori cu aprecieri discutabile, din cauza exceselor.

     În acest context, figura generalului Gheorghe Avramescu a devenit un subiect de interes. În cartea de faţă, excelent scrisă, cu o bază documentară amplă, provenită din arhive, lucrări generale şi de specialitate, studii, articole, memorialistică, biografia sa este tratată pe larg.

    Toate aceste surse, studiate de autor cu minuţiozitate, l-au ajutat să surprindă veridic evoluţia generalului şi să descrie episoade semnificative din viaţa lui, încadrându-l în epocă şi în contextul în care a trăit. Astfel, avem nu simpla biografie a unui om, ci şi a unei epoci, în ansamblu, care l-a influenţat decisiv şi i-a produs, în cele din urmă, moartea. Urmărindu-i evoluţia în carieră şi în campaniile de luptă, Sergiu Balanovici trece în revistă o întreagă istorie a organismului militar românesc, oferindu-ne imaginea reală a modelării ofiţerului, care ajunge la vârf, la comanda unităţilor şi marilor unităţi, respectiv la gradul de general, numai în urma unor verificări profesionale foarte exigente. Aşa ne explicăm de ce generalii din acele vremuri puteau deveni fără dificultate înalţi demnitari civili ai statului, academicieni, diplomaţi etc.

    Generalul Avramescu a fost un militar guvernat de demnitate şi onoare, extrem de ataşat de armata în acţiune, de subordonaţi, indiferent de grad, cu sentimente patriotice profunde, exprimate prin gesturi simple şi fapte memorabile.

     Moartea lui a fost tratată în fel şi chip, neajungându-se nici în prezent la o concluzie certă. Din capitolul patru al cărţii, excelent scris, care tratează acest aspect, nu rezultă o concluzie certă despre căderea sa în dizgraţie, arestarea şi moartea. Sunt prezentate toate variantele. Dar, cu siguranţă, cititorul poate să-şi facă o părere, cred eu, aproape de adevăr. Generalul Gheorghe Avramescu a fost victima unei conjuncturi, pe care ruşii au exploatat-o cu abilitate şi fără rezerve, pentru a nu lăsa ca un personaj cu atâta credibilitate şi hotărâre să ajungă în guvernul României ce urma să se formeze, şi prin compromiterea lui pe front, în timpul luptelor, ca trădător (era comandant de armată) să compromită imaginea armatei române, în general. Acest lucru devenea un argument la îndemâna ruşilor, pe care evident şi l-au creat singuri, pentru a împiedica România de a obţine statutul de cobeligeranţă. Ce-a urmat după încheierea războiului se cunoaşte – jefuirea României sub acoperirea despăgubirilor de război şi impunerea modelului sovietic.

    O carte de mare anvergură, realizată la superlativ, pentru care Sergiu Balanovici merită toate laudele.