Foto Eminescu

 

În fiecare mijloc de ianuarie îngenunchează în zăpadă capricornul şi din spinarea lui descalecă Mihai Eminescu. Exact aşa cum s-a întâmplat când l-a adus pe lume, lăsându-l printre noi să prindă luceafărul din zbor.

El a săpat în adâncul limbii române şi a scos la suprafaţă poezia cea mare, cu muzică interioară, imagini fastuoase şi aromă de tei.

Noi, cei de azi, nici n-am fi meritat asta, la cât de mult ne batemjoc de limba mamelor noastre, de amintirile care ne-au ţinut identitar la un loc, de stâlpii culturii noastre pe care-i scuipăm după modelul unei beizadele de senatoare care urina pe crucea lui Isus, la cât de des ne batem joc de bătrânii noştri şi la cât de puţin ne mai doare de ţara asta pentru care au căzut cei căzuţi pentru ţară. Dar asta era demult, când ne luptam pentru independenţă, pentru un stat unitar firesc şi apoi pentru o ţară parţial pierdută. Atunci era o datorie firească să fii român şi era de la sine înţeles că ai putea să cazi pentru ea.

Alte vremuri, altă iubire! Acum se cade doar în cătuşele DNA pentru bucata de ţară furată. Şi, doamne, cât s-a mai furat! Păduri întregi ucise au coborât de pe munţi, munţii au luat-o la vale şi-o să ne îngroape în casele noastre construite pe şpagă. Cele ale oamenilor de rând se năruie singure, luate de viitură, căci oamenii de azi au uitat de albiile istorice în care nu se construia, şi-şi fac adăpostul după modelul parveniţilor, adică să se poată oglindi măcar în râu, dacă nu-i şpagă de piscină.

Doamne, ce departe am ajuns! Până în Spania şi mai în tot locul de pe pământ, sperând că şi castelele pe care ni le facem pe acolo nu sunt de nisip. Şi încă visăm că prin votul prin corespondenţă prin care ne vom alege stăpânii deaici aparţinem locului de baştină. Nu mai aparţinem de nimic dacă nu ştim să ne ridicăm cu mic, cu mare să ne apărăm copiii răpiţi de lângă mamă şi tată, de asociaţii teroriste, patronate de regi şi ţări civilizate pe care ni le-am făcut modele.

Doamne, Mihaiule Eminescu, în ce hal a ajuns lumea cuprinsă într-o românitate tot mai largă şi tot mai pierdută. Când scria şi poetul articolele sale vitriolante la “Timpul” era catalogat drept reacţionar, un termen în care încăpem toţi cei care îndrăznim să afirmăm că nu ne este ruşine să fim români şi să ne apărăm măcar inima, dacă trupul îl lăsăm mereu pradă paraziţilor.

Nu cred că există o comparaţie împotriva acestei ţări. Există doar un lanţ de ticăloşi aduşi la putere de o masă de ignoranţi, fără cultură civică, care n-au altă grijă decât cea a banului fără muncă, luat cu nonşalanţă, chiar dacă în ureche le sună la propriu cătuşele arestului preventiv. Nici puşcăria nu mai e ce a fost. Acum e una pelinoasă, cu sarcini ipocrite, îndeplinite scandalos în petrecerile din arestul la domiciliu.

Rămân, însă, optimist. Justiţia e pe drumul cel bun dacă a condamnat un aurolac cu închisoare la domiciliu cu executare, uitând însă, erare humanum est, să precizeze şi gura de canal obligatorie în care să moară de foame.

Ce lume, doamne! Mihai Eminescu nici n-ar fi bănuit că putem ajunge cu civilizaţia atât de departe. Şi în vremea lui erau destule. Şi în vremea lui erau afacerişti care ne salvau de sărăcie cu mare camătă, de ajunsese Moldova în mare parte proprietatea băncilor. Nici atunci boierii nu se pricepeau la contracte, ci numai la petreceri, parvenire şi la imitarea formelor fără fond.

Virulenţa cu care-i ataca pe “marii investitori” i-a atras ura minorităţii, o ură de care nu scăpăm nici noi acum, dacă e să ne luăm după imbecila lege ce ne interzice să ne mai referim cumva la cineva din trecutul nostru cultural şi politic care a criticat vreodată un evreu, un ungur. Conform acesteia, pe 15 ianuarie ar trebui să fim arestaţi şi amendaţi dacă aprindem o lumânare pentru sufletul celui care a fost, este şi va fi Mihai Eminescu.

Cu orice risc, totuşi, mergem cu o floare pe la monumentele şi la mormântul lui Mihai câţiva, ouţini la vedere, foarte mulţi în anonimat, cu o floare în mână, să-l rugăm în numele naţiunii care nu ne-a învestit, dar care e în fiecare din noi, să ne ierte.

Să ne ierte el, sfântul limbii române şi al poeziei, pentru stâlcirea de fiecare zi pe  care i-o facem, în strădania grăbită de a vorbi limba maternă după canoanele unei limbi străine. Şi nici măcar nu mai trebuie să ne motivăm excesul susţinând ştiinţific că pâine se trage etimologic din hleb.

Grigore Buciu