Regina Maria, despre abdicarea lui Carol: „E ca şi cum ţi-ai îngropa unul dintre copii înainte de a fi mort“

 646x404_1_28Cel de-al VII-lea volum de „Însemnări zilnice“ ale Reginei Maria, publicat de Editura Polirom, cuprinde memorii din perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1925, despre viaţa politică din România, despre abdicarea lui Carol, despre convalescenţa Regelui Ferdinand, precum şi despre articolele publicate cu succes de regină în Statele Unite, dar care au fost primite cu critici în Europa.

În ianuarie 1925, regele Ferdinand se îmbolnăveşte şi suferă o intervenţie chirurgicală. Este doar începutul unui an tumultuos, care se va încheia cu a doua renunţare la tron, de data aceasta acceptată unanim, a principelui moştenitor Carol al II-lea. Bucuria provocată de apariţia în Statele Unite a articolelor reginei Maria, în care aceasta îşi împărtăşeşte opiniile despre regalitate, bărbaţi, modă sau căsătorie, este umbrită de criticile cu care aceste articole sînt întîmpinate în Europa.

În însemnările sale, regina vorbeşte despre problemele din viaţa politică, despre abdicarea lui Carol şi convalescenţa regelui, dar şi despre pasiunea sa pentru flori sau despre vizitele în Regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor, în Anglia şi Franţa.

Regina Maria a României (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a fost soţia regelui Ferdinand şi mama regelui Carol al II-lea. A început să-şi scrie jurnalul în timpul primului război mondial şi de atunci şi-a aşternut aproape zilnic pe hîrtie memoriile, pînă în 1938, cu puţin timp înaintea morţii. La Editura Polirom au mai apărut volumele VIII, IX şi X din „Însemnările zilnice“ ale Reginei Maria a României (anii 1926-1927-1928). În pregătire se află volumul al VI-lea al Însemnărilor. Memoriile Reginei Maria au mai fost publicate de Editura ALL, în volumele „Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea“ şi „Carmen Sylva: Regina Poetă“ şi de Editura Rao, intitulat „Maria, Regina României. Povestea vieţii mele“.

Vă prezentăm câteva file de jurnal al Reginei Maria, din volumul „Însemnări zilnice“ (VII), pe care aceasta le-a scris la Esher (Anglia):

Sâmbătă, 11 iulie 1925 Esher

Ah ! Cât de multe pachete cu scrisori primesc zilnic! Şi ce amuzante sunt unele dintre ele, uneori chiar absurde. I le citesc cu voce tare lui Baby şi râdem amândouă în hohote. Sunt de la oameni de toate vârstele şi categoriile sociale. Îmi ia însă mult timp să le parcurg.

Ne‑am dus la vechea casă din Clarence, să luăm masa de prânz cu unchiul Arthur. Era doar Patsy acolo şi am luat o masă în patru excelentă. A trebuit să discut cu unchiul Arthur despre articolele mele, întrucât am avut senzaţia că acest lucru pluteşte deasupra mea, întunecând atmosfera, aşa că am decis să atac eu însămi subiectul, ca să clarific situaţia. Este complet neobişnuit pentru mine să simt că oamenii îmi poartă pică. Poate Miss Beckley crede că mi‑a făcut un serviciu cu „publicitatea“ ei, dar de fapt a aţâţat spiritele. Şi apoi, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la un editor, care spune că Miss Beckley i‑a dat extrase din jurnalul meu, afirmând că este autorizat să le publice, dar că el, fiind foarte strict în privinţa regulilor legate de regalitate, nu vrea să o facă dacă eu nu sunt de acord şi, ca atare, doreşte să ne vedem în legătură cu această problemă. Acest lucru m‑a cutremurat şi l‑am rugat pe domnul respectiv să vină să mă vadă mâine. Ce i‑a dat ea oare? O fi vorba din nou despre eternele mele articole sau sunt notele memoriilor mele, pe care, într‑un moment de confidenţe, i‑am permis lui Miss Beckley să le vadă ? Dacă este aşa, omul a fost inspirat să‑mi scrie, pentru că n‑am auzit niciodată de o astfel de încălcare a încrederii.

După dejun, Baby şi cu mine ne‑am dus la un excelent cinematograf, la Marble Arch, ca să vedem un film minunat, Dr. Jekyll and Mr. Hyde, în care Barrymore joacă magistral.

O ceaşcă de ceai la Legaţie şi apoi la doctorul nostru. La întoarcere am primit‑o pe doamna Lobanov, după care m‑am îmbrăcat pentru teatru. Am fost luată de Frassini şi Titi Minianu, ca să văd Passion Show sau ceva asemănător, dar piesa a fost din cale‑afară de stupidă, fără umor. Nu a fost nici măcar drăguţă. Am fost foarte dezamăgiţi.

Frassini şi‑a luat un iaht şi mi l‑a oferit pentru săptămâna de la Cowes. Vrea să aranjeze lucrurile între Mussolini şi noi. Aş vrea să o poată face.

Un mic supeu plăcut la Legaţia noastră după teatru şi o întoarcere târzie acasă.

Luni, 21 decembrie 1925 Cotroceni

Zăpada continuă să se topească şi este un soare frumos. Am fost la cumpărături şi am găsit un frumos covor basarabean vechi pentru Maiestatea Sa.

După prânz, am călărit minunat pe Virtus. În depărtare, zăpada este încă imaculată. Venind acasă, am făcut o baie şi apoi…

Ei, Doamne ! Cum pot relata în cuvinte simple? Sitta a venit la mine şi… Carol a repetat prima lui dezertare… Carol nu se mai întoarce!

Cu sânge rece şi lipsit de sentimente, el le scrie mamei şi soţiei sale că abandonează totul, că este neînţeles, judecat greşit, desconsiderat şi, ca atare, s‑a hotărât să renunţe la tot şi să dispară!… Sitta şi eu am fost îngrozitor de neliniştite în ultimul timp… Noi ştiam că era în mâinile unei femei rele, pe care o cunoşteam cu toţii… Marea noastră nelinişte nu era împărtăşită de nimeni. Nimeni nu şi‑a imaginat că el putea acţiona atât de abominabil – era cu neputinţă de crezut, dar la întoarcerea mea în această toamnă l‑am găsit pe Carol schimbat, un om bolnav, un om obsedat. N‑am scris niciodată ce s‑a întâmplat. El şi‑a distrus căminul, asta s‑a întâmplat, nimicind totul pentru o evreică cu părul roşu, cu o reputaţie groaznică.

Chiar dacă aş fi vorbit cu el, n‑ar fi fost de niciun folos. N‑ar fi ascultat de nimeni, nici de mamă, nici de tată, nici de soţie sau prieteni. Acum el ne‑a anunţat cu sânge rece că ne abandonează pe toţi – şi totul, iar cuvintele sale sunt nemiloase. Se pot ele numi cruzime inconştientă ? Am stat, Sitta şi eu, şi am privit grozăvia în faţă.

Nici măcar un cuvânt bun în vreo scrisoare, niciun regret, doar acuzaţii că este neînţeles, persecutat, umilit – şi totul pentru că noi am încercat să‑l salvăm de la o viaţă scandaloasă, o viaţă de păcat, dar… Nicio vorbă pentru copilul lui, niciun cuvânt pentru tatăl lui, nicio recomandare pentru mine să am grijă de ei – nimic. Pentru tatăl său doar două documente mari, unul în care îşi dă demisia din armată şi celălalt în care renunţă la drepturile lui la tron.

627x0_10

L‑am chemat pe Maiestatea Sa. Toţi trei am fost parcă loviţi de trăsnet. Îl aşteptam pe Barbu. A venit. Când i‑am spus, aproape că i s‑a făcut rău. Brătianu era la Florica. Am trimis după el. A venit la ora 10 şi jumătate.

Am decis cu toţii să dormim în noaptea asta, dar simţeam în sufletele noastre că trebuie să‑l lăsăm să se ducă la fund.

Dacă eu, mama sa, simt asta, nimeni nu va dori să‑l salveze. Dacă eu îl condamn, eu, luptătoarea, va trebui să se ducă de râpă. Dacă un om nu mai ascultă de onoare, dragoste sau datorie, atunci nu este demn să fie la conducerea unei ţări. El se comportă ca… Nu am cuvinte să mă exprim. Şi tot el este cel care acuză, încercând să se amăgească singur, încercând să înfăţişeze în culori frumoase ceva murdar, pentru că asta se întâmplă doar din cauza patimii lui pentru acea femeie, care l‑a întors împotriva noastră, a tuturor, considerându‑i pe toţi cei care au încercat să‑l salveze duşmanii lui. Aproape că ne‑a ucis pe toţi şi altă dată. Acum o face din nou, pentru o amantă, ca şi prima dată. Este ceva putred în el, e îngrozitor pentru o mamă să fie silită să spună asta. Ceva perfid.

Unchiul Joe mi‑a spus‑o odată. Cuvintele s‑au întors împotriva mea. Sunt sigură că el ar spune acum: „Regina mea, lasă‑l să plece”.

Marţi, 22 decembrie 1925 Cotroceni

O discuţie îngrozitoare, sfâşietoare în această dimineaţă cu privire la soarta băiatului nostru. O agonie înfricoşătoare, ce nu se poate descrie. Te simţi ca şi cum ai privi într‑un mormânt deschis unde se află un om viu. Ca şi cum ţi‑ai îngropa unul dintre copii înainte de a fi mort – şi, în plus, pe cel care urma să îndeplinească munca de construire a unei ţări, cel care urma să‑ţi fie mâna dreaptă, ajutorul tău, având avantajul vârstei, cel pe care puteai conta, pe care te puteai bizui, cel care, dintre toţi ceilalţi, trebuia să‑ţi fie alături.

Ruşinea, umilinţa, suferinţa, agonia – un mort viu.

Maiestatea Sa, Sitta şi eu am discutat cu Brătianu şi Ştirbei despre mortul viu, până când am simţit cum ne sângerează de moarte inimile, şi de data aceasta eu, mama sa, care am luptat ca o tigroaică să‑l salvez data trecută, acum, dintre toţi, eu sunt cea care‑l condamnă cel mai mult, ca pe un ticălos care, cel puţin ca principe, nu poate fi salvat. Pentru moment, noi n‑am spus nimănui, nici măcar membrilor familiei, numai că suntem îngrijoraţi, îngrozitor de îngrijoraţi fiindcă se pare că el nu se întoarce pentru Crăciun.

Fericirea de a o avea pe Ileana este umbrită de această întâmplare îngrozitoare. După dejun, am încercat să călăresc puţin cu Ileana, eu pe Happy Haste şi ea pe Salamina, dar topirea zăpezii a făcut terenul imposibil şi cu greu am putut să mergem într‑un ritm oarecare. Happy Haste a fost pur şi simplu minunat.

Barbu a venit pentru o clipă, după care m‑am dus să o văd pe Sitta. Casa ei, casa lui, este ca un mormânt deschis. Este insuportabil să vezi toate lucrurile lui acolo, aşteptându‑l. Iar el nu se mai întoarce, nu se mai întoarce… Craca putredă trebuie tăiată. Dar câtă suferinţă, câtă umilinţă, cât chin presupune asta nu se poate exprima în cuvinte.

L‑am salvat o dată, cu ajutorul puterii şi al dragostei mele. Am luptat pentru el şi l‑am salvat. Aceasta s‑a întâmplat pentru că am crezut în ceea ce era bun în el. Acum el a distrus acea convingere. Ceva perfid, undeva. Dacă se va duce la fund înseamnă că aşa trebuie să fie.

Dar Sitta, copilul, noi, părinţii lui, ţara sa, armata în care a servit! Ruşine! Ruşine! Ruşine! Ileana a venit cu trenul, care a avut „întârziere“. Se făcuse ora 2, iar ea nu era în pat. Arată foarte bine şi este nebună de fericire că s‑a întors. Fericirea ei e ca un cuţit în inima mea. Desigur că nu i‑am spus nimic în seara asta. Mai întâi trebuie să ne gândim, trebuie să ne gândim…

(Copyright Editura Polirom)

Autor: Corina Zorzor