RITUALURI UITATE

12801095_1097456653619211_92140569966214610_n          După 25 de ani am văzut la televiziunea națională reînvierea Dragobetelui. În forma scenică tipică festivalurilor care are prea puțină legătură cu ritualul și semnificația în sine a sărbătorii românești. După atâta Valentine’s Day, serbat prin cluburi și tramvaie, cu nunți temporare semănând a jocuri de-a vacanța mare, se pare că ne trezim și ne integrăm în trendul european de promovare a valorilor tradiționale naționale. Așa se întâmplă prin Belgia, Germania, unde vedem evenimente spectaculoase, pline de pitoresc, care, probabil, spun o poveste pe care nu o înțelegem și pe care și respectivele popoare au uitat-o de mult, strivite de inexorabila globalizare. Au rămas din tradiția ancestrală doar costumul și trompeta! E bine și așa.

            Suntem la început de primăvară și m-am gândit să aduc în atenție vechile obiceiuri și tradiții ale străbunicilor noștri. Obiceiurile și tradițiile diverse și unitare în cele din urmă, având în vedere pierderile provocate de trecerea timpului, în care i-am format pe tinerii nevoiți să plece la război, exact pentru păstrarea identității spirituale și de neam. Adică eroii de care ne ocupăm noi, voluntarii din Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, au învățat să moară pentru patrie fiincă au învățat să iubească și să trăiască prin ritualuri și datini, în armonie cu Pământul și Universul.

            Dragobetele e un obicei de prin Oltenia. Acolo l-au identificat cercetătorii lui Dimitrie Gusti. Nu se știe dacă a fost generalizat vreodată. Dar asta e mai puțin important. El are o legătură cu primăvara, cu păsările și cu iubirea ca idee nu ca fapt în sine. În treacăt spus, în Gorjul subcarpatic, vrabia e cunoscută sub denumirea de dragobete. E un cuvânt compus din drag și vrăbete, ceea ce lămurește înțelesul – dragostea vrăbiilor.

            Se credea că în acea zi din apropierea începutului primăverii, vrăbiile se strâng în pădure și își aleg perechea, împreună cu care vor clădi cuibul și vor crește puii. Pasărea, în general nerestrânsă la o specie anume a fost un simbol important în cultura țărănească ea semnificând sufletul care are capacitatea de a zbura prin lume, pe deasuprea lumii și pe lumea cealaltă. Din acest motiv, unele cruci vechi de mai bine de o sută de ani aveau un fel de acoperiș care înfățișa o pasăre cu aripile lăsate, incapabile de zbor, semn că persoana îngropată este părăsită de suflet.

            La polul opus este Dragobetele, ca semnificație și plasament în logica vieții. În această zi, mamele își trimiteau fetele și băieții, care erau în pragul adolescenței(9-11 ani), în pădure să culeagă flori de primăvară, învățându-i să ia seama la păsări și să le imite. Băiatul își alegea o fată pe care o săruta în pădure și apoi se întorceau împreună cu ceilalți în sat. Era primul sărut oficial prin care mamele își dădeau seama de alegerile făcute și le încurajau sau nu de aici înainte. Era însă un sărut spiritualizat de copii, care jucându-se de-a dragostea, își puneau subconștientul să aleagă. Era un moment important care întărea identitatea sexuală a copilului, întreținută în permanență prin port și comportament de părinți, îndeosebi de mame.

            Acastă alegere timpurie a perechii era sau nu era un preludiu al unei viitoare căsnicii deoarece, dacă alegerea nu convenea, copiii mergeau de Dragobete și anul următor. Nu aveau prea mulți ani la dispoziție însă, având în vedere că fetele începeau să se mărite de pe la 14 ani.

            Suntem, poate, singurul popor care serbăm mărțișorul – începutul primăverii despre care s-a aflat în comunitatea sătească, ritualic vorbind, prin aducerea acasă a ghioceilor, brândușelor, aglicelor etc. Dragobeții vesteau apropierea anului nou agrar.

Țăranii nu au dat nicio atenție Anului Nou de la 1 Ianuarie, până târziu. Atunci era Sfântul Vasile cel Mare și nimic altceva. Modernizarea României în secolul al XIX-lea a adus Revelionul. Anul Nou al românilor a fost la 1 Martie și el era anunțat prin Mărțișor.

            Ne mirăm în zilele noastre că plugușorul e tras pe zăpadă în ajunul Anului Nou, că unele colinde vorbesc de flori dalbe de măr, de dansurile cu măști din Moldova. Toate sunt obiceiuri de anul nou agrar migrate după anul nou din calendarul astronomic.

            Mărțișorul s-a redus la un șnur bicolor negru și alb în timpurile îndepărtate, alb și roșu mai încoace, semnificând că pământul de arătură și pomii roditori se apropie de egalizarea nopții cu ziua, că iarna și vara sunt pe picior de egalitate și lucrurile pentru arat și semănat trebuie pregătite.

            Nu e vremea lor încă, deoarece babele arată că iarna nu e moartă definitiv și zilele mieilor, ce urmează după aceea, sunt cele care mănâncă ultimele fulguieli, zăpezile plăpânde ale învierii. Și copacii trebuiau anunțați de intrarea în noul an, în noul ciclu. De aceea, în Moldova, mărțișoarele se dau bărbaților, plugarilor adică și se leagă în pomii roditori, obicei întâlnit și la momârlanii din Valea Jiului.

            Aceastea și altele precum Ziua Ursului, Joia Verde – în care nu se lucra ca să nu atace ursul vitele duse la pășunat la munte și viermii să nu atace fânețele și recoltele, sunt sărbători și datini precreștine, care vin dintr-un adânc de istorie și i-au ținut pe strămoșii noștri legați de pământul pe care trebuia să-l protejeze, de cer, de soare și lună ca elemente generatoare de viață. S-a uitat complet că în prima brazdă se îngropa un ou de găină, echivalent cu oul primordial din care au ieșit toate. Pus între fiarele plugului, era silit să germineze spărgându-i-se coaja, iar energia lui, se credea, va genera recolte bogate.

            Acum ni se par copilării, dar ele au făcut parte dintr-un mod de viață. Viața era, pentru țăranii neștiutori de carte, o ritualiatate continuă care trebuia respectată ca să dăinuiești, să fii nemuritor.

Gl. bg. Grigore Buciu

General (r) Grigore BUCIU